Aseară, la meciul dintre România și Anglia, m-am bucurat de fotbal, m-am bucurat la toate cele 6 goluri. Da, inclusiv la cele marcate de englezi. Ceea ce pentru un românache a fost de neînțeles și m-a apostrofat după încheierea meciului. Aproape că m-a acuzat de trădare pentru că am avut tupeul să mă bucur la un gol frumos.
Ceea ce denotă mentalitatea românului și cam cât pricepe despre fotbal. Un meci nu este o competiție sportivă, ci un război, o cale de a canaliza frustrările cotidiene și, în general, de a masca diferența reală dintre România și țări precum Anglia.
Această diferență nu va fi niciodată compensată, nici măcar în fotbal, dacă judecăm și acționăm doar emoțional, în funcție de un anumit moment sau de un anumit rezultat. Oricât de bun ar fi. Nouă ne lipsește ceea ce englezii au creat și respectă de zeci și sute de ani: sistemul coerent. Noi scoatem din context un rezultat, îl trecem în contul unui sistem putred și îl transformăm în motiv de mândrie națională patriotardă. În restul timpului, cel care contează de fapt, nu facem mai nimic pentru ca rezultatele pozitive să nu fie doar o întâmplare fericită, ci o consecință firească.
Dacă privim echipa României, ne dăm seama că nu vorbim totuși de un rezultat întâmplător, dar nici de un rezultat al sistemului intern. Practic, avem o echipă formată din jucători evadați din sistem. Contingentul principal provine din nebunia și afacerea lui Gică Hagi, contestat de sistem ani de zile și tăvălit serios în cei peste 10 ani de investiții făcute la Ovidiu. Acestuia i se alătură jucători care s-au smuls din sistemul intern la o vârstă fragedă și au ales exilul pentru a deprinde și a practica cât mai bine meseria de fotbalist. Cel mai bun exemplu este Pușcaș.
S-a făcut remarcat de la 16 ani și nu a stat pe gânduri pentru a pleca în Italia. Fără să fie văzut în țară ca un lider al generației 96. Într-adevăr o generație cu foarte multe talente. Marea majoritate a colegilor a rămas în țară. Mulți juniori s-au pierdut pe drum. Alți au ajuns la un nivel cel mult mediocru, deoarece în malaxorul intern foarte puțini dau importanță educației și dezvoltării corecte a tinerilor fotbaliști.
Un alt exemplu este Ionuț Radu. L-a avut FCSB în curte, a trecut la Dinamo și printr-o manevră pitorească a ajuns tot la Inter, ca și Pușcaș. Acești doi fotbaliști au 6 ani de experiență italiană în spate, acumulată la momentul potrivit. Cu ce a contribuit sistemul intern la dezvoltarea lor profesională? Greu de spus.
Doar doi jucători dintre titularii de ieri pot fi considerați oarecum produse ale sistemului intern. Nedelcearu de la Dinamo și Ivan de Sporting Pitești. Primul a făcut parte din echipa pregătită de Lucian Mezei și Sorin Popescu, campioană națională de juniori. Al doilea a făcut și el parte dintr-o echipă bună a școlii patronate de Nicolae Badea. Însă, doar și acest aspect trebuie să dea de gândit. Din două echipe bune, doar doi jucători au ajuns la lot. Ce s-a întâmplat cu restul în ultimii 4-5 ani? Ce a făcut sistemul intern pentru ei? Regula U21 se va spune. Invariabil, e singurul răspuns. Și la ce le folosește, din moment ce foarte mulți antrenori consideră că reprezintă o piedică în calea performanței, că trebuie să forțeze niște puști pe care altfel nu i-ar trece nici pe foaie?
Aici e diferența de mentalitate între sistemul intern și cel din fotbalul adevărat. Hagi a demonstrat ce era de demonstrat. FRF impune niște forme goale, fără fond, pentru a substitui lipsa unei dorințe reale de progres și dezvoltare fotbalistică.
Valoarea reală a sistemului intern e dată de rezultatele celorlalte loturi de juniori, formate în urma selecției la nivel național. Unde sunt românii când rezultatele te fac să crăpi de rușine? Patriotismul fierbe în noi doar în momente ca cel de aseară, la victorie. În rest, preferăm să ignorăm realitatea și ne mulțumim cu statutul de sclavete.
Așa că românache să ne lase să ne bucurăm de un gol frumos, indiferent cine-l marchează.
